Vlaicu a proiectat şi construit unul din primele planoare româneşti, intitulat „Aurel Vlaicu-1909”, urmat de alte două tipuri de avioane monoplane: „A. Vlaicu nr. I” (1910) şi „A. Vlaicu nr. II” (1911). Cu ultimul aparat de zbor a primit confirmarea internaţională în cadrul concursului aviatic de la Aspern-Viena. Avionul Vlaicu I era format dintr-un tub de aluminiu, lung de 10 m, baza care susţinea toate elementele aparatului. Trenul de aterizare era format în partea anterioară din 2 roţi independente, cu pneuri şi amortizoare din cauciuc. Aparatul de zbor era dotat cu un motor de 50 CP (1.200 ture/min) Gnôme-Omega cu şapte cilindri în stea. Acesta punea în mişcare două elice imaginate şi construite de Vlaicu. Părţile componente erau în aşa fel aşezate încât centrul de greutate să fie foarte jos, iar aparatul să aibă o stabilitate sporită. Vlaicu II a fost o variantă a avionului Vlaicu I, dar cu o serie de modificări şi îmbunătăţiri. Tubul de aluminu care susţinea componenentele avionului a fost scurtat, cabina era îmbrăcată cu pânză, volanul avea un diametru redus, au fost ataşate mai multe aparate de bord, roata din spate avea ataşată o frână. Elicele erau din lemn, ca şi la Vlaicu I, dar de concepţie proprie nouă. Avionul era pus în mişcare de un motor rotativ Gnôme, cu o greutate de 30kg, capabil să dezvolte 50 CP şi o viteză maximă de 110 km/h. Spre deosebire de avioanele vremii, Vlaicu II avea o greutate redusă, fapt ce îi conferea o mai bună. După moartea lui Aurel Vlaicu, cei doi colaboratori ai săi C. Silişteanu şi G. Magnani au continuat să construiască Vlaicu III, după planurile aviatorului român. Aparatul avea o formă aerodinamică specială, cabina era acoperită în întregime din aluminiu, motorul, capabil să propulseze avionul cu 144 km/h, avea capotaj inelar, folosit ulterior la unele avioane. Avionul proiectat de Vlaicu trebuia să fie construit în 3 exemplare, unul pentru o societate engleză.